vineri, 22 ianuarie 2010

Credeai ca te voi lasa singura?

Aproape trecuta de varsta si timpul in care copilaria inca ii inunda corpul cu amintiri si mirosuri de dulceata de nuci facuta de bunica, sta singura pe holul liceului. Un spatiu rece si gol, umed din cauza zapezii. Vantul isi tipa durerea prin ferestrele sparte. Cerul este mai negru ca oricand. Gerul a inghetat tot in jur. Ar fi putut sa o inghete si pe ea, insa dragostea pentru el si sentimentul ca l-ar mai putea vedea macar o data o face sa fie calda, sa aiba sufletul plin de dragoste si caldura. Asteapta de cateva ore bune. Sta in capatul holului si cauta cu privirea si ochii sai stersi de dor acel chip drag pe care il are intiparit in suflet,chipul ce dragostea si dorul i l-a tatuat in suflet,adanc. Lacrimile ii curg...parul ii acopera fata trista. Nu il vede. Nu vine... Insa de ce? De ce ea trebuie sa plateasca acest pret scump...De ce ea treuie sa verse lacrimi pentru un sentiment pur...Se asaza jos, se lipeste de peretele rece si imbatranit de timp si plange. Printre atatea chipuri care se perinda pe hol el nu e...Printre atatea zambete al lui nu se aude...
Brusc o mana calda o mangaie si o voce ce numai ea o stie ii spune sa se ridice. Imbaratisarea e atat de profunda si puternica incat ea izbucneste intr-un val de lacrimi. Caldura din sufletul ei are o culoare rosie, vapaia dragostei a cuprins-o. Acum el e langa ea si ea e fericita. Vocea de mult dorita ii spune " Credeai ca te voi lasa singura?". D