marți, 2 noiembrie 2010

Aburi de ceai şi picături de ploaie

Stropii de ploaie se lovesc de geamul camerei mele. E întuneric şi lumânarea din farfurie se topeşte încet. A obosit să-mi lumineze mica parte de birou pe care sunt aşezate hartiile mele şi scrisorile vechi. Ceaiul se roteşte în ceaşcă în valuri fierbinţi şi miresme de tei şi muşeţel. Privesc cum aburii se eliberează din cetatea de porţelan cu ziduri groase cu model floral, puţin ciobite pe margini. E ceaşca primită în dar, acum mulţi ani, când încă bunica îmi împletea părul în cozi groase cu funde albe la capete.
Persoana care mi-a oferit această ceaşcă este probabil unul din miile de generali sau prieteni de familie care îşi petreceau după-amiaza în compania tatălui meu şi cărora le eram foarte dragă. Acum toţi s-au stins, sunt praf sau cenuşă pe undeva prin vase scumpe puse în locuri sigure de urmaşii lor.
Încerc să sărut zidul cetaţii de porţelan, însă lichidul este prea cald ca s-o pot face. Mă retrag ca speriată pipăindu-mi buzele cu limba, să verific probabila prezenţă a vreunei arsuri. Nu s-a întâmplat nimic grav. Mă întorc la meditaşia mea asupra vremii şi mai ales asupra aburilor ce ies rotindu-se în cercuri mari. Asemenea aburi, poate şi mai mari şi îmbietori, se ridicau în aer, în bucătăria bunicii, atunci când cu zâmbetul pe buze scotea din cuptor două tăvi cu cozonaci rumeni, cu stafide, cu nucă din livada unchiului Mihai, cu rahat turcesc adus de bunicul de fiecare dată când se întorcea din călătoriile sale în ţara cu detoate aşa cum o numea el. Pe lângă rahat turcesc mai aducea şi eşarfe lucrate cu ţesătură de mătase, cadou pentru bunica, mama şi pentru mine, iar tatălui meu îi aducea câte o pipă nouă şi de fiecare dată cu alt model, căci tata era un împătimit al fumatului. Îmi amintesc că mama mereu îl certa şi mereu îi spunea Ai să ne laşi pe drumuri cu fumatul tău...Şi nu zic că nu am avea bani, dar găndeşte-te la copila ta. Tata nu o asculta, iar mama îşi schimba vocea din cea a unei metrese impunătoare într-a unei femei blânde şi iubitoare. Se aşeza pe marginea fotoliului, ofta adânc, îi acoperea mâinile cu palmele si bătea sacadat cu vârful piciorului în podea. Apoi îi lua mâinile şi i le ducea la pieptu-i şi-i spunea supusă Măcar mai răreşte-le dacă de lăsat nu poţi...
Mă întorc în camera mea, în întunericul meu şi la ceaşca mea de ceai. Lumânarea s-a stins de tot. Miroase a ceară şi a fitil proaspăt stins. Afară plouă şi mai tare. Ascult simfonia de lacrimi reci aruncate aruncate din înaltul cerului către uscatul şi umilul pamant. Mă ridic de pe scaunul de lemn şi mă îndrept către fereastră. Geamul este aburit. Îmi trag mâneca rochiei peste podul palmei, să pot să-mi creez o portiţă către grădina cu gutui şi piersici, pe care nu i-ai recunoaşte dacă nu ai ştii cât de cât locuinţa şi grădina mea. Sunt banali, sunt uscaţi şi dezgoliţi de podoaba verde şi înmiresmată de fructele pârguite. Acum au parfum de toamnă, de vânt lacom, avid, doritor de stricăciuni. Au parfum de frig, de brumă, de ceaţă groasă, de parcă toţi norii s-au mutat aici. Aşa sunt toţi pomii din grădina mea. Mă întristează să-i văd tremurând la fiecare biciuire a vântului aspru. Se clatină plângându-şi soarta. Dar ce pot să fac eu pentru ei ? Decât să le plâng de milă, îi încurajez amintindu-le că după tot peisajul ăsta trist, totul va renaşte.
Îmi suflu în palme căci e frig, iar rochia mea nu-i atât de călduroasă. Deschid uşa dulapului şi caut printre sutele de haine, o rochie dintr-un material pentru vremea aceasta, însă nu găsesc. Avea dreotate sora mea mai mică vitregă când îmi spunea că o să am nevoie şi de îmbrăcăminte mai groasă. Nu am ascultat-o din pricina încapăţânării mele, iar acum mă zgribulesc în braţele-mi firave şi continui contemplarea peisajului de toamnă. E atât de pustiu încât desluşeşti limbajul picurilor de ploaie. Dacă eşti puţin atent aflii cu ce secrete vin de sus.
Ceaiul s-a răcit de tot. Dacă l-a început nu-l puteam bea din cauza fierbinţelii, acum ste prea rece. Nu-l pot bea aşa. Este ca o supă neîncalzită şi dezgustatoare. Îmi pregătesc alt ceai în speranţa că nu voi mai lăsa totul până în ultimul moment. Cu ocazia aceasta schimb şi ceaşca. Niciodată nu mi-a plăcut să beau dintr-o ceaşcă pângărită cu ceai rece. Acum am o ceaşcă din porţelan, albă, simplă, fară model şi un ceai calduţ, numai bun de băut. Sorb uşor şi câţiva stropi mi se preling pe buze apoi uşor pe gat. Zâbesc...Aşa făceam când eram mică şi voiam să beau ceva ce-mi plăcea mult şi nu mai puteam aştepta.
Privesc norii care se strâng li care şi mai îmbufnaţi îşi varsă amarul peste noi. Nu este nicio stea care să lumineze văzduhul întunecat şi trist. Doar frunze rupte, rătăcite care parcă trec prin faţa ferestrei mele pentru a mă saluta ori a-mi ura noapte bună. Orologiul casei vechi de lângă curtea mea bate al doisprezecelea ceas al serii. Noaptea este pe cale să pună stăpânire pe tărâm. Încălzită de ceaiul de tei şi muşeţel, mă aşez în pat. Stau câteva minute ghemuită şi dezvelită, aruncând o ultimă privire, înainte de culcare, pe fereastra camerei mele. Cearceaful s-a cutat în locul unde mi-am ţinut tălpile strânse. Mă învelesc, îmi îndrept privirea spre tavan, ascult ploaia, cântecul ei de jale şi mă îndrept către lumea viselor.

3 comentarii: