Strigate din ospiciu II

Ce suflet poate spera ca in viitor va mai avea parte de caldura inimii tale? Ce suflet se mai hraneste cu amintirile calde ale unei clipe? Ai fost o clipa... Ai rasarit asa cum ghioceii rasar sa aduca bucurie oamenilor. Mi-ai adus bucurie mie, ratiunii mele, intregii mele fiinte. Ai fost o pata de culoare in intreg universul cenusiu, ars, facut scrum de atatea sageti inflacarate, imbibate cu venin. Azi, cand ma gandesc la acea clipa, cerul se intuneca, se inveleste cu amintirile mele, dar nu plange. Va astepta pana se va umple de lacrimi si atunci isi va revarsa furia. Atunci va fi furtuna.Te vei rupe. Vor cadea bucati de carne din trupul tau si ma voi hrani cu ele, va curge un rau de sange din sufletul tau si eu il voi bea...cu sete! Se va imprastia indiferenta ta si eu voi avea grija s-o strang s-o fac sol bun de plantat ciulini. Il voi uda cu dragostea mea, iar el va creste, va implini doua luni si atunci il voi taia din radacini.

Gandurile mele se misca precum firele de iarba si la cea mai mica adiere de vant se rasfrang asupra mea si-mi strang capul...Ma tortureaza...Pana si bataile inimii imi canta...imi urla versuri din melodii de leagan. Constiinta mea doarme in timp ce eu raman treaza, in picioare, in fata geamului deschis. Bat sacadat cu degetul mic in rama geamului. Ma opresc pentru o clipa si ma uit in zare, incercand parca sa gasesc ceva, ceva ce de mult timp caut.

Racai rama de lemn a geamului. Are pe ea pete de mancare si muste moarte, uscate, picioare de tantari. Din cand in cand, din cenusa cerului mai scoate capul cate o raza de soare. In departare se aude muzica rotilor de tren. Incep sa urlu si sa plang. Picioarele mi se inmoaie si cad pe gresia ciobita. Imi asez capul pe peretele murdar si-mi sterg lacrimile cu perdeaua aproape pamantie si pe alocuri arsa. Sap in perete cu unghiile pana acestea se tocesc si imi fac rani. Las urme de sange pe perete...nimic nu ma opreste sa continui. Vreau sa ies, sa ajung la tine, sa ma ajuti sa scap de mine.Ma ridic usor, dar cad brusc pentru ca picioarele nu-mi mai suporta greutatea. Tremur si simt cum nu mai simt ce trebuie.

Trebuia sa-mi iau calciul acum doua ore. Dar azi nu e nimeni in cladire. Tot personalul e plecat acasa. Suntem doar noi, bucatile de carne, aproape irationale. Ne uitam sec unii la altii. Ii vad...zambesc in nestire. Din camera de alaturi se aud tipete si lovituri puternice in perete. Este o alta bucata de carne. Un suflet mort ce mai respira cu gandul mut si sec ca daca va da cu capul de perete va scapa de aici. Am nevoie sa-mi iau calciul, dar nu stiu unde este si ce este...stiu doar ca trebuie sa-l iau. Aici nu prea ne dau voie sa tinem ceva in camera. Ei spun ca suntem in siguranta asa. Eu am pastrat un caiet, un creion, o ascutitoare si o guma de sters. Pentru ca sunt singura in camera, imi permit sa scriu ce se petrece aici. Ii schimb locul des caietului. Daca vor, iti cotrobaie prin lucruri sub pretextul ca iti fac curat. Te leaga si te duc in cantina. Nu-ti dau sa mananci, dar te pun acolo, ca pe un sac de cartofi, langa ceilalti.

Eu imi tin toate astea sub placa de gresie de sub pat. Am scobit acolo, timp de jumatate de an, cu forfecuta. In tot acest timp le-am tinut sub saltea si daca veneau sa-mi schimbe lucrurile le spuneam ca vreau sa simt mirosul meu ... in fiecare seara... Nu le pasa lor de tine si stiind ca suntem cum suntem, nu isi bat capul cu noi. Ne lasa intr-ale noastre. Mici santuri negre pe degete imi amintesc de zilele alea...si carne lipsa.

Muzica aia taraganata a trenului imi spulbera amintirile...le scriu pentru ca uit...dar nu pot uita un lucru...cum te numesti si ce ai fost...drept sa spun, nu mai stiu numele meu...dar pe al tau da...